Pct 4 var2 


 

Punctul 4 al Manifestului Universitaria - Implementarea unor mecanisme funcționale de auditare a calității programelor de formare complementară și continuă

 

Problematica formării în orice profesie este una vitală pentru că dă tonul gradului de profesionalism dintr-un domeniu, cu consecințe directe asupra calității serviciilor oferite și a imaginii unei profesii în societate. Pentru a ne asigura că toți cititorii sunt familiari cu cele două tipuri de formări (complementară și continuă), vom face, pentru început, câteva precizări terminologice, cu mențiunea că ambele formări fac parte din formarea profesională a oricărui psiholog cu drept de liberă practică și că susținem importanța ambelor forme.

Formarea continuă cuprinde un ansamblu larg de modalități de formare cum ar fi participarea la workshop-uri; la manifestări științifice, la școli de vară, la cursuri de specializare etc., cu precizarea că acest gen de formare este de scurtă durată (de la câteva ore la câteva săptămâni) și că în urma formării participanții obțin credite / puncte de participare. Formarea complementară apare în două forme. Cea mai răspândită formă se referă la acea parte de formare, realizată după finalizarea studiilor de licență (formarea inițială), care este obligatorie pentru a trece de la statutul de psiholog practicant în supervizare la statutul de psiholog practicant autonom (nu este inclus și nu discutăm aici și despre stagiul practic de supervizare). Peste tot în UE ea se realizează în universități, prin programe masterale. Durata standard a acestui tip de formare complementară pentru toate specialitățile este de doi ani de zile, cu excepția psihoterapiei.  În cazul acesteia durata de formare este variabilă, însă recomandarea EuroPsy este ca ea să fie de patru ani de zile (dintre care ultimii doi ani permit activitate în condiții de supervizare). Însă un alt tip de formare complementară vizează acele programe de formare obligatorii pentru a primi anumite competențe (drepturi) suplimentare, cum ar fi formarea pentru a obține atestatul în Ultrasonografie obstetrică și ginecologică din medicină sau titulatura de expert psiholog în psihologie prin IPJ. Această categorie de formări complementare este specială prin faptul că ea nu vizează neapărat trecerea de la statutul de supervizat la cel de autonom.

Dată fiind importanța acestor formări complementare (accesul la statutul de practicant autonom, respectiv accesul la anumite competențe suplimentare – utilizarea ultrasonografului, expertiză psihologică etc.), se pune un mare accent pe CINE face auditul calității și pe MODUL în care se face auditul calității acestor programe de formare. De exemplu, în cazul programelor masterale autohtone din domeniul Psihologie, acestea sunt avizate de către două organisme diferite:

-  de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), prin intermediul unor evaluări periodice în care se verifică respectarea unor standardele europene de calitate în formare (Standards and Guidelines for Quality Assurance in the European Higher Education Area) emise de Asociația Europeană de Asigurare a Calității în Educație (European Association for Quality Assurance in Higher Education, 2009), ARACIS fiind recunoscută de către ENQA);

- de către Colegiul Psihologilor din România, prin intermediul comisiilor aplicative de specialitate relevante pentru programul masteral evaluat, CPR fiind organismul afiliat EFPA.

Din acest punct de vedere (CINE?; CUM evaluează?), un audit eficient al formării presupune:

- evaluarea programelor de formare de către organisme independente, diferite  de cel al organizației formatoare (deoarece auditul bazat exclusiv pe auto-evaluare ar fi extrem de vulnerabil la apariția unor conflicte de interese);

- evaluarea în sine să urmărească parametri multipli ce vizează atât capacitatea instituțională (resursa umană a formatorilor; analiza programelor, a infrastructurii - spații și dotări - existente; a numărului de candidați, aspecte ce țin de managementul calității – respectarea unor norme de etică, de integritate etc.), dar a output-ului obținut (nivelul de angajabilitate, calitatea specialiștilor generați prin aceste cursuri; contribuția asociației / instituției la dezvoltarea specialității în România).

După această introducere lungă, dar extrem de binevenită pentru a înțelege mai bine problema formării, vom analiza problemele ce decurg din modul în care CPR a gândit formarea psihologilor.

 

Primul aspect sesizat – Formarea complementară din România diferă de cea întâlnită în UE

Cu excepția domeniului psihoterapie, în toate celelalte cazuri formarea complementară se face prin studii universitare de masterat (vezi pct. 1 din Manifest). De asemenea, din cauza existenței multiplelor specialități înguste dar înrudite (ex. muncii cu transporturi) nu este fezabil să se solicite câte o formare complementare pentru fiecare atestat în parte (vezi pct. 2 din Manifest). Doar dacă am gândi în acest mod s-ar realiza dezideratul CPR – student pe viață! Pentru că aceste aspecte au fost dezbătute cu multiple ocazii, nu vom insista aici asupra consecințelor negative ce decurg din acest fapt.

Al doilea aspect sesizat – Auditarea programelor de formare avizate CPR este frecvent supusă unui risc ridicat de conflict de interese

În absența unei instituții independente de audit al formării, nu este un caz izolat, ci mai degrabă o regulă, ca profesioniștii din cadrul Comitetului Director al CPR să fie cei care propun programe de formare și tot ei să se afle în situația de a le evalua / aviza. Din această fundătură nu există decât două soluții: (a) fie membrii organelor de conducere își suspendă calitatea de formator pe perioada mandatului de conducere; (b) fie programele de formare sunt evaluate de către un organism extern.

Al treilea aspect sesizat – Auditarea programelor de formare se realizează pe baza unor criterii arbitrare, discriminative și insuficiente pentru a aprecia calitatea programului

Dacă analizăm conținuturile Hotărârilor nr.2, respectiv nr.3 din 2016 ale CPR vom identifica o multitudine de aspecte problematice, aparent arbitrare. Iată câteva dintre ele:

- pentru ca formarea (complementară sau continuă) să fie una recunoscută, ea trebuie efectuată de către formatori certificați CPR (noi taxe pentru ce?); expertiza profesională (ex. faptul că ești supervizor) nu conferă automat dreptul de formare;

-  calitatea de formator nu acoperă o specialitate întreagă, ci numai o nișă extrem de îngustă (de exemplu, numai în cazul psihologului clinician, pot fi oferite nu mai puțin de 10 certificate de formator legate de competența de a evaluarea / identificare factori psihologici clinici cum ar fi: în psihodiagnostic clinic; în evaluarea handicapului / dizabilităților; în evaluarea adicțiilor; în evaluarea tulburărilor de spectru autist; în expertiza psihologică a părților în procesul judiciar; în evaluarea clinică a copiilor cu cerințe educative speciale etc.);

-  nici măcar expertiza profesioniștilor din spațiul UE nu este automat recunoscută, chiar dacă ea provine de la o organizație membră EFPA; aceasta devine recunoscută doar cu condiția coparticipării unor formatori români certificați;

-  cadrele didactice din universități pot obține un asemenea certificat de formator doar dacă dovedesc că au un al doilea job, într-o formă legală de exercitare a activității psihologice (cabinet; societate civilă profesională; structură de psihologie);

-  pentru avizarea programelor de formare sunt suficienți formatorii (minimum cinci) și 1 m pătrat / cursant, nefiind solicitată nici un altfel de resursă de tipul (fond de carte, acces la reviste de specialitate, laborator de psihodiagnostic etc.);

-   prin cumularea tuturor condițiilor solicitate (număr minim de formatori per specialitate; număr de ore de formare; procent discipline arondate unei specializări) devine extrem de dificil ca un program de formare să poată fi avizat în mai mult de o specialitate, indiferent cât de îngustă este ea (vezi punctul 2 din Manifest);

-   se încurajează formarea complementară prin asociații profesionale, eliminându-se restricțiile de promovare dincolo de statutul de psiholog practicant autonom;

-  nu există prevederi care să monitorizeze modul de implementare a programelor de formare din perspectiva calității formării (ex. mecanisme prin care să se verifice dacă orele prevăzute în program chiar se fac; să se verifice procesul de evaluare a cursanților și calitatea cunoștințelor acumulate etc.).

 

ȘI TOTUȘI, CÂT ARBITRAR ESTE ÎN ACESTE HOTĂRÂRI?

Implementarea acestui sistem de formare va securiza pe termen lung bugetul financiar al CPR. Gândiți-vă numai la faptul că procesul de recertificare va avea loc periodic, la fiecare cinci ani de zile! Ce mai contează că un asemenea sistem este unic în UE, că în toate celelalte state formarea complementară se realizează prin intermediul programelor masterale!

CPR, prin conducerea sa la vârf, a dovedit încă o dată un lucru clar, că știe să facă bani, inventând reguli noi, spre propriul beneficiu financiar! Ați văzut undeva ceva similar? Ați văzut în medicină medicii primari sau specialiști forțați să obțină certificate de formatori pentru a li se recunoaște expertiza de a ține cursuri de formare? Ați văzut în medicină programe de formare în tomografie computerizată derulate prin școli complementare ce aparțin unor ONG-uri? De fapt, ați văzut în medicină școli complementare în orice domeniu?

La noi însă se poate orice! Nici măcar calitatea de supervizor într-o specialitate nu pare a fi de folos, dar dacă ținem cont de argumentele economice înțelegem și de ce. Calitatea de supervizor acoperă întreaga specialitate, în timp ce calitatea de formator CPR acoperă cel mult o competență din cadrul unei specialități. Decât să plătim o dată, mai bine plătim de șapte ori pentru același lucru! Iar oameni din conducerea CPR au tupeul să iasă public să susțină că apără interesele psihologilor!

 

SOLUȚII ALTERNATIVE LA STAREA ACTUALĂ A FORMĂRII PRIN CPR

1. Există unele lucruri pe care le dorim cu toții, indiferent de ce parte a problemei ne situăm în contextul de față, cum ar fi îmbunătățirea imaginii noastre în societate, iar cel mai simplu mod de a ne mișca în această direcție este de a pune mai mult preț pe mecanisme de asigurare a calității.

De această dată vom privi în propria ogradă și putem recunoaște că și în domeniul universitar există o gamă largă a calității programelor masterale. De aceea, nu ne-am ascuns niciodată în spatele ARACIS pentru a afirma că tot ceea ce este avizat de către ei este o garanție a calității.  Prin urmare, susținem în continuare ideea că pe lângă avizul ARACIS, ar fi indicat să se păstreze actualul sistem de avizare profesională din partea CPR. Alternativa posibilă ar fi implicarea CPR în definitivarea standardelor ARACIS. Indiferent de varianta aleasă, programele care nu vor reuși prin forțe proprii să îndeplinească standardele minimale propuse se vor putea asocia cu asociații profesionale de profil, pentru a contura un program de formare complementară puternic, îmbinând într-un mod ideal știința cu practica. Însă standardele minimale trebuie să aibă în vedere criterii valide, nu unele lipsite de sens. De exemplu, în cazul resursei umane certificarea ca formator nu-și are sensul. Avem deja suficient de multe elemente pentru a aprecia valoarea unor specialiști cum sunt treptele profesionale mari (psiholog specialist sau principal) și/sau preocupările științifice în specialitate. Apoi resursa umană, deși importantă, nu înseamnă totul. Orice program de formare complementară ar trebui să aibă alte resurse logistice, îndeosebi cele legate de documentare (fond de carte, acces la baze de date cu reviste de specialitate), respectiv de practică (laboratoare de evaluare psihologică, spații de consiliere etc.).

2. Pe lângă măsurile de întărire a calității programelor de formare, un alt principiu la care ținem este acela al recunoașterii formării complementare în cazul specialităților înrudite, dincolo de spectrul îngust al unei specialități. De exemplu, în cazul păstrării ideii de a restrânge numărul de specialități la șapte, ar fi inadecvat să solicităm dovada absolvirii a două programe de formare complementară pentru specialități înrudite (psihologia muncii, respectiv psihologia aplicată în transporturi).

3. În privința formării complementare pentru dobândirea de competențe suplimentare de tip IPJ / tomografie computerizată, manifestăm o opinie rezervată. Rezerva noastră își sursa în trei probleme identificate: (a) încurajarea acestor programe contravine poziției noastre pro lărgire de competențe (față de actuala politică a CPR de îngustare a lor); (b) astfel de programe de perfecționare avansată ar trebui să vizeze psihologii cu o bogată experiență profesională (fiind discutabil în ce măsură un psiholog practicant în supervizare sau autonom ar fi îndreptățit să beneficieze de o competență suplimentară, cum se întâmplă în prezent prin IPJ); (c) astfel de programe de formare complementară facilitează apariția conflictelor de interese.

Totuși, în situația în care anumite instituții publice (ministere, parchete) vor solicita astfel de specializări suplimentare, vom fi deschiși spre astfel de inițiative, dar vom avea grijă să evităm orice conflict de interese (de exemplu, prin realizarea unor comisii de evaluare mixte CPR – Ministere care să realizeze un examen centralizat, indiferent cine ar fi furnizorul de formare și fără a mai ajunge în situații de monopol în formare). De asemenea, pledăm pentru auditarea acestor programe de către organisme independente, așa cum se întâmplă în cazul masteratelor prin intermediul ARACIS.

4. Tot din perspectiva măsurilor menite să reducă conflictul de interese există mai multe variante posibile aplicabile acestui tip de formări complementare, cât și formării continue. Unele dintre ele au fost implementate parțial de CPR, solicitându-le membrilor din CD ca pe perioada mandatului să nu-și exercite calitatea de supervizor. Această măsură ar putea fi extinsă la cea de formatori. O altă variantă posibilă, pornind de la premisa existenței a cel puțin 4-5 asociații formatoare într-o arie aplicativă majoră, este aceea a constituirii unei comisii mixte de evaluare (cu reprezentanți din partea fiecărei asociații) astfel încât evaluarea să aibă loc în fața unei comisii formată preponderent din persoane din afara asociației formatoare. Desigur, măsura ar putea fi însoțită de altele adecvate, care să specifice în ce fel o asociație formatoare cu un nivel de promovabilitate sub un anumit nivel, de exemplu sub 33%, ar mai avea dreptul să organizeze astfel de formări.

 

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Problema formării profesionale este esențială pentru evoluția profesiei noastre, prin faptul că o slabă pregătire va aduce deservicii pe termen lung. Atunci vom înțelege că pentru un avantaj pe termen scurt, am dat din mână bunăstarea și competența noastră pe termen lung. Soluțiile noastre sunt simple:

  1. Formarea complementară standard (pentru accedere la statutul de psiholog practicant autonom) (cu excepția formării în psihoterapie) se realizează exclusiv prin intermediul programelor universitare de master, în acord cu normele europene; asemenea formări vor fi însă obligatoriu țintite către nevoile practice, recunoașterea lor fiind condiționată și de avizul profesional al CPR; în cazul neîndeplinirii standardelor minimale, programele de formare pot viza un parteneriat universitate – asociații profesionale.
  2. Criteriile de avizare arbitrare, menite să satisfacă mai degrabă interesele financiare ale CPR, vor fi eliminate sau înlocuite cu criterii cu sens pentru dezvoltarea profesională a cursanților, din perspectiva asigurării calității unui program de formare.
  3. Realizarea formării complementare pentru certificare suplimentară ar trebui descurajată, fiind limitată doar la acele cazuri în care anumite autorități sau ministere solicită explicit astfel de formări obligatorii; în caz contrar asemenea nevoi ar trebui adresate mai degrabă prin cursuri de formare continuă.
  4. Întregul proces de formare (continuă sau complementară) ar trebui supus unor mecanisme externe de auditare și însoțit de măsuri care să reducă riscul de apariție a unor conflicte de interese.

 

            Dacă împărtășiți cu noi ideea că problema formării profesionale este esențială pentru evoluția profesiei noastre și dacă găsiți argumentele noastre drept rezonabile, vă invităm să susțineți demersul nostru pentru ca împreună să contribuim la reinstalarea democrației și a integrității în CPR. Unul dintre pașii necesari vizează implementarea unor mecanisme funcționale de auditare a calității programelor de formare. A venit timpul să schimbăm aceste lucruri!

Vă rugăm să diseminați acest mesaj colegilor voștri și să militați activ pentru aceste idei. Apreciem orice feedback și dorință de colaborare pe pagina noastră de Facebook sau la adresa de email This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

 

            Varianta detaliată a acestui punct poate fi citită aici...

 

Semnatari (în ordine alfabetică),

Prof.univ.dr. Eugen Avram, Universitatea din București

Prof.univ.dr. Ticu Constantin, Universitatea A. I. Cuza din Iași

Prof.univ.dr. Ion Dafinoiu, Universitatea A. I. Cuza din Iași

Prof.univ.dr. Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof.univ.dr. Dragoș Iliescu, Universitatea din București

Prof.univ.dr. Mircea Miclea, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof.univ.dr. Cătălin Nedelcea, Universitatea din București

Prof.univ.dr. Florin Alin Sava, Universitatea de Vest din Timișoara